duminică, 22 mai 2011

Bunicule, mi-e dor de tine...

Vineri 20 mai, daca ar fi trait, bunicul meu ar fi implinit 89 de ani. A murit in urma cu cinci ani. A trait peste douazeci de ani cu un singur picior, celalalt fiindu-i amputat din incheietura soldului datorita unei greseli medicale grave. Nu intru in amanunte, desi va asigur ca coxartroza  de care a suferit nu a capatat-o la birtul satului, ci in atelierul de tamplarie, iar decizia medicului care a decis din comoditate sa ii lase in femur vreo doi centimetri din fierul unui burghiu a fost cea mai nefericita decizie din viata lui. A lui, a bunicului.  Si asa, intr-un picior, a muncit pana aproape de moarte. Nu l-a impiedicat nici varsta, nici handicapul. Era chemat o data pe an la comisia medicala, asa in carje cum era pentru ca nu putea sa poarte proteza, pentru pensia de handicap, pana le-a spus verde in fata  celor din comisie: " Daca mi-ar fi crescut piciorul, sigur nu mai veneam aici! Si sa nu ma mai chemati, ca nu mai vin!". Si nu l-au mai chemat...
El, bunicul, cel care mi-a luminat copilaria, a avut o singura dorinta, pura dorinta de moldovean: sa ajunga la mormantul lui Stefan de la Putna. A ajuns. A ramas in curtea manastirii sa se odihneasca. L-a gasit bunica cu ochii plini de lacrimi. Cu ochii lui albastri plini de lacrimi...Cineva, bun crestin, vazandu-l in carje, ii strecurase in palma cativa lei... Nu putea nici sa vorbeasca de ciuda. Intr-un tarziu a reusit sa scape cateva vorbe..." Am ajuns sa primesc pomana???" A fost ultima lui iesire din curtea in care s-a nascut, unde a crescut, unde si-a adus aleasa, pe bunica, unde a crescut patru copii, printre care si mama, unde mi-am petrecut aproape toate vacantele...De fapt penultima iesire, ultima a fost cand l-am condus cu totii ACOLO...
A murit asa cum se moare la tara, firesc si natural. Nici acum, dupa cinci ani, nu pot sa cred ca bunicul, cel care ne spunea povesti de pe front, ne spunea poezii si vorbe de duh, nu mai este... Si acum imi suna in urechi cuvintele lui... " Cu un dangat plin de jale/ Mii de clopote dau veste / Stefan Voda al Moldovei / Stefan Voda nu mai este". Mai stii bunicule? Erai tare mandru ca esti din neamul lui Stefan cel Mare!
Sa sti ca nu plang, bunicule! Desi mi-e foarte dor de tine, nu plang! Stiu ca iti este mai bine acolo, desi la fel de bine stiu ca iti lipsesc nepotii tai dragi, cei pe care ii urcai pe bancul de lucru din atelierul tau de tamplarie. Nu cred ca voi uita vreodata sunetul rindelei sau al fierastraului, asa cum sigur nu voi uita vreodata verile fierbinti sau iernile aspre petrecute cu tine, acolo, in talpa Moldovei atat de dragi tie. Sa stii ca de Paste am fost pe la tine,  dar nu mai e nimic la fel. Nici salcia  din poarta in care ma cocotam cand eram copil nu mai e. Nici noi nu mai suntem la fel cum ne stiai tu. Am crescut, avem si noi copiii nostri. Ne implinim rostul, bunicule!
De data asta nu vreau sa pun pe nimeni pe ganduri. Pentru ca nu vreau sa il impart pe bunicu, asa cum il stiu eu, cu nimeni. Ramane al meu, pentru totdeauna... Al meu si al Moldovei...






.

10 comentarii:

  1. Am vrut sa reactionez din data postarii, insa, ca de obicei, am facut altele...
    Probabil ca e un exercitiu necesar, aceasta amintire. Eu, de exemplu, nu prea ma pot duce pe "acolo" fiindca e greu sa gasesti o curte azi goala, altadata plin de miros de rumegus...Si mi-e si mai greu sa ma gindesc ca in curind, va fi cu adevarat un loc gol..
    Ai zis ca ne implinim rostul. Cel putin asa credem. Ironia este ca de fapt ne raportam mereu la trecut, incapabili fiind sa ne rostuim dupa moda asta a vremurilor actuale.
    Fara sa vreau, totusi, am cazut pe ginduri
    Vom continua

    RăspundețiȘtergere
  2. Citesc şi recitesc pagina ta de jurnal şi nu reuşesc decît un oftat prelung şi atunci îmi amintesc de oftatul lui, pe prispă, cînd simţea cum i se scurg puterile, deşi a învîrtit tunul de la Odesa şi Don pînă în Tatra, deşi a făcut case la un sfert din sat, deşi ...
    A mers acasă în cer, alături de neamul lui, pentru că merita.Sprijinindu-se parcă pe umerii ginerelui care i-a fost ca un fiu, se odihneşte puţin "pe deal" şi are pt trecători aceleaşi cimilituri şi versuri şi snoave şi amintiri ...
    Pt Cătălin e greu, e greu pt toţi.Nici salcia şi nici fîntăna cu ciutură nu mai fac răcoare iar pămîntul e tot mereu mai sterp.
    Ne-a lăsat însă vorba să lucrăm, iar eu voi încerca măcar pt copiii mei după icona lui, aşa cum a făcut el o viaţă întreagă fără crîcnire.
    Apoi, "au scăpat cei pe viaţă, au scăpat cei cu 20 de ani, cu 10 ...om scăpa şi noi"

    RăspundețiȘtergere
  3. La inceput , cand ti-am vazut indemnul din final , m-am abtinut sa pun vreun comentariu . Am toata admiratia pentru oameni ca bunicul tau , George ! Al meu , cel pe care l-am cunoscut , am stat pe genunchii lui ,mi-a spus povesti adevarate din primul razboi in care a luptat , ar fi facut anul asta 120 de ani . Si era tot moldovean , si avea si el ca si bunicul tau , o mare iubire pentru inaintasi . Nu era an sa nu se duca la Marasesti , la mausoleu , sa depuna cu mana lui o floare intru cinstirea celor ce si-au dat viata pentru libertate si unirea cea mare . Si mie mi-e dor de bunicii mei moldavi .
    Vorbele lor mi-au ramas bine intiparite in minte . Poate o sa reusim sa nu ne facem de tot rasul in lumea asta ...Trag speranta de mai bine .

    RăspundețiȘtergere
  4. Si uite asa, o amintire sa zicem privata, se finalizeaza cu aceesi concluzie: noi incercam sa nu ne omorim timpul inutil. Incercam sa ne tinem treze atit memoria cit si idealurile...Dar vom reusi noi sa fim niste bunici la fel de persistenti in memoria nepotilor? Sa dea Dumnezeu sa putem
    Din cind in cind, vad ca se umbla, de exmplu, la ajutorul acordat fie vetranilor de razboi fie vaduvelor acestora. Or mai fi asa multi in viata incit ugetul tarii asteia se duce de ripa daca ii respecta? Si ajungem iar si iar la probleme

    RăspundețiȘtergere
  5. De ce oare tot avem impresia că, generație după generație, suntem tot mai „mici”?
    O fi din cauză că, după cum îi spuneam și lui Dan, azi sunt mai mulți cei care dărâmă decât cei care clădesc?
    Bunicul unei prietene foarte dragi era tâmplar ebenist. Eram foarte tânăr când l-am cunoscut. Abia-mi mijeau tuleiele.
    Avea peste 90 de ani când a plecat.Doina îmi spunea că e tot timpul în atelierul său, lucrând ceva. A terminat un șifonier, l-a fățuit, bibilit, mă rog, toate cele. Când a fost gata, s-a stins.
    Nu se cădea să plece așa, anapoda, lăsând treaba neterminată.

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu o sa ma opresc aici fiindca ma copleseste o tristete copilareasca. Senzatia de micime as zice eu ca e data de cei mici care ne conduc si care ne induc asta. Uitind sa respecte ce e al nostru, ce ni se potriveste si ne-a definit. Intotdeauna m-am intrebat cum s-o fi simtind BOC atunci cind se gaseste cu el insusi. Oare chiar crede ca face ceva? Oare chiar isi crede propriile minciuni?
    Eu descopar cu mare placere faptul ca deja avem un fir comun : respectul pentru trecut si radacinile noastre. Ne iubim fostii bunici fiindca intotdeauna ne-a facut placere sa traim acel trecut. Nu ne iubim prezentul fiindca e josnic si jalnic. Si avem si senzatia de neputinta.
    Ma bucur sa vad ca pina la urma am reactionat cu totii mult mai putin pasional la un subiect cu adevarat omenesc. Si Dumnezeiesc, in acelasi timp.
    Sa speram ca si noi vom pleca de aici cu lucrurile terminate, desi azi ni se pare ca nu e posibil

    RăspundețiȘtergere
  7. Catalin ...ce faci ? Sper ca nu ai plecat dupa bunicu' !!! Chiar te-ai oprit ? Ori esti in concediu ? Nu mai ai teme ? Uita-te pe strada ! Sper sa revii cu subiecte interesante !

    RăspundețiȘtergere
  8. Am incurcat personajele ...scuze !
    Comentariul de dinainte era pentru George , gazda de aici !

    RăspundețiȘtergere
  9. "Plecat in concediu . Revin la toamna. OO nu mai avem ! "

    RăspundețiȘtergere
  10. Bunicul meu a murit pe 20 mai, la 89 de ani... imi e foarte dor de el... E omul pe care l-am iubit cel mai mult pe aceasta lume.

    RăspundețiȘtergere